Vara asta am fost la concert

Pe 4 august am ascultat muzică clasică în aer liber. A fost o seară care va rămâne mult timp în sufletul celor prezenți în Piața Sfatului din Brașov. Cu ocazia împlinirii a 60 de ani de stagiuni estivale în Biserica Neagră, am avut ocazia să vedem și să ascultăm istoria instrumentelor cu clape. Am ascultat clavicord, spinetă, virginal, fortepiano, pian și, ca o încununare, orga cu tuburi. Organistul Bisericii Negre, Steffen Schlandt, ne-a prezentat orga Buchholz, cea mai mare orgă mecanică din România (aproape 4000 de tuburi), explicând cum funcționează. A fost o experiență culturală și spirituală în același timp. M-am bucurat de muzică, un dar divin, care mi-a înnobilat sufletul. Punctul culminant a fost când, într-o explozie de sunete, care au străbătut răcoarea serii, am ascultat acordurile Reformei, Cetate tare-I Dumnezeu. A fost sublim.

Mulțumesc Viv'Arte, mulțumesc Steffen, mulțumesc Brașov, mulțumesc Ziditorule!

Iata și "dovada" :)

Știri locale

Oana

În Pașcani, aștept trenul spre Vama. Merg la nunta unor prieteni. Am de așteptat cam o oră. Mai întâi dau o raită să mă obișnuiesc cu locul. Un tip cu o față ce trădează defecțiuni interne se plimbă agitat de colo colo. Instinctiv, îl ocolesc. Mă așez în sala de așteptare. Gara e mică și are mulți țânțari care dau târcoale celor două bănci (singurele din sală). Am de ales, ori țânțarii, ori stau în picioare. Mai sunt scaune și afară. Stau puțin la ușă, o persoană mă întreabă cât e ceasul. Apoi a doua. O fetiță vine și cere ceva, nu prea înțeleg ce zice, vorbește cam stâlcit. O întreb ce vrea, zice că "un bănuci". Îi fac semn că nu și mă pregătesc de rezistență. Spre surprinderea mea, nu insistă. Intră în sală. Aleg să mă așez și eu înăuntru, nu știu de ce... Scot pachețelul cu "mix dejun studențesc" rămas din tabără, un amestec de semințe și stafide, de la Auchan. Tipul cel ciudat stă postat la cealaltă intrare. O fetiță vine la mine și cere ceva. Cred că este aceeași. Îi spun că nu-i dau bani..., dacă vrea alune... "Dacă vreci...". Vrea:) O privesc cu un zâmbet ascuns. Îmi zâmbește și ea timid. Vede că am și o ciocolată. Îmi cere. Am o reacție de respingere. Nu-mi place că cere. E ciocolata mea neagră. Nu știu de ce, i-o dau. Pe toată (e mică). O desface repede și începe să mănânce. E simpatică. Intru în vorbă cu ea. O cheama Oana. O întreb câți ani are, își numără degetele și-mi arată. Are 10 ani și locuiește lângă gară. Doarme pe iarbă cu sora ei mai mare. Părinții ei s-au despărțit când tatăl a plecat cu altă femeie. Asta acum vreo doi ani. Nu știe unde sunt. Pe ea au lăsat-o la casa de copii. A plecat pentru că o băteau copiii. Mă întreabă dacă eu am casă... Îi zic că am una... (nu intru in detalii). O întreb cu ce trăiește. Îmi dau seama că am prejudecata că toți copiii străzii cerșesc și fură. De ce nu se duce la muncă undeva, să ajute (spunând asta îmi dau seama că e totuși un copil de 10 ani). Îmi zice că face curat la magazine. Primește un leu, bomboane... Din bani își ia haine de la sh (o "cunoacite doamna"), iar mâncare primește de la oameni.

Între timp desfac o clementină. Mă întreb dacă îi e pofta și ei. Pun cojile pe rucsac. Îmi zice să le duc la gunoi, să nu le arunc pe jos, că nu e frumos. Bineînțeles că nu aveam de gând, îi spun asta. O întreb dacă vrea ea cealaltă clementină. "Dacă vreci..."... iar îmi zice de coji. Îi spun că o aștept să mănânce și ea și îi propun să ducă ea gunoiul. "Dacă vreci..."

O întreb dacă fură. "NUUU!!!" îmi zice scuturând capul dezaprobator la așa o inepție. "Da' de ce?", o iscodesc eu. "Nu-i frumos... Nu-mi mai dă oaminii di mâncari, râd copiii di mini..." Mă întreb dacă a auzit de Dumnezeu...

Se ridică să arunce cojile la gunoi. Se anunță un tren. Se învârte puțin pe peron, apoi revine. Își verifică buzunarul, se vede o bancnotă de un leu și ceva mărunțiș. O întreb de sora ei. Acum doarme. "Eu m-am sculat mai divremi". Sunt curios ce face sora ei când nu doarme. Treabă, și ea. "Împărțiți banii?" Îmi răspunde cu un "NU" convins (așa cum era că nu trebuie să fure). "Fiecare pentru el?" "Da".
Îmi stătea pe limbă s-o întreb dacă-L cunoaște pe Isus, dar m-am abținut, eram prea curios să aflu cum e viața ei. A, am uitat să zic: după ce și-a desfăcut clementina, o văd că se îndreaptă spre ușă. Mă uit încântat cum o împarte cu tipul ciudat. Se întoarce bucuroasă și zice: "așa-i frumos"! O întreb despre el. Îmi zice că e rău, că fură... Îi bolnav. Acum când îmi amintesc, mă gândesc că e foarte probabil să Îl cunoască. Pe Isus adică.

De dimineață, în tren, am citit un verset: "Să nu obosiți în facerea binelui..." - nu îmi amintesc de el decât acum. Mă bucur că gestul meu nu a fost motivat conștient de datorie. Poate... a fost Duhul - "...și mai ales fraților în credință", mai zicea textul. Oare o fi și Oana sora mea? Mă duc cu gândul și la un altul: "oridecâte ori ați făcut unul din aceste lucruri..." Poate fi sora Lui? Și încă la unul mă mai gândesc: "după ce ați făcut aceste lucruri să ziceți, sunteți niște robi netrebnici". auch! Poate. Eu totuși ma bucur de Duhul. Și de Oana - singura mea cunoștință din Pașcani, din câte știu. Doamne, ai grijă de sora Ta, te rog!

O seară altfel

Când totul se desfășoară conform așteptărilor, oamenii au tendința să devină plați, neimplicați, mai opaci. E interesant că atunci când se întâmplă ceva care ne scoate din rutina zilnică, mulțimea e străbătută de un alt spirit. Cine circulă des cu metroul cunoaște peisajul: căști în urechi, uneori prea tare că auzi și tu fără să vrei "zgomotul" din difuzoare, console PSP sau smartfonuri chinuite pentru performața un nou "high score", nasuri în cărți sau cursuri ș.a. Puțini mai vorbesc, doar între ei, cupluri, găști, oameni cuminți, așteptând să treacă vremea și să ajungă la destinație sau să schimbe următorul tren. Normalitate, rutină, monotonie... Astăzi e altfel. Din cauza infiltrațiilor de apă, circulația se desfășoară într-un singur sens. Asta pe unii îi enervează. Scoși din rutina lor, condimentează spațiul fonic cu apelative ireproductibile la adresa metrorexului. În același timp, oamenii devin mai prezenți, mai comunicativi. Necunoscuții găsesc subiect comun de conversatie. Își împărtășesc reacții, gânduri, impresii, amintiri. E înghesuială. Oamenii stau mai aproape. Parcă s-au trezit. Căștile, PSP-urile, smartfonurile, cărțile au devenit neinteresante. Doar eu îmi pierd timpul butonând tableta. Cineva trebuie să se sacrifice :) Ca să scriu asta...

Surprizele ne fac bine, până la urmă, ne aduc aminte că suntem conectați cu cei din jurul nostru. Oare când se va întâmpla Marea Surpriză, ce spirit va domni între oameni?

Hobby

Un bărbat în papuci și cu pantaloni până la genunchi, a ieșit la o scurtă plimbare cu cățelul. Plouă. Ce te poate face să-ți plimbi cățelul pe o vreme ca asta, cu umbrela într-o mână și cu țigara în gură?

Am întâlnit și gunoieri fericiți

În spatele meu se petrece o scenă intresantă. Mașina de gunoi a venit să descarce tomberoanele. Până aici, nimic interesant. Dar, oamenii care lucrează cu mașina îmi atrag atenția. Râd, glumesc și sunt plini de voie bună, chiar dacă, după cum remarcă și ei, în jurul tomberoanelor metalice se află mult gunoi nelalocul lui. Dar asta e doar o observație pasageră, care se pierde într-un alt torent de râsete și glume... Gunoierii poartă mănuși de plastic... Unul recuperează o pereche de pantofi sport dintr-un container... Așteaptă răbdători ca mașinistul să descarce tomberoanele și apoi dispar în uruitul motorului diesel, lăsând în urmă o dâră de fum și în mintea mea o întrebare: cât de puțin îți trebuie ca să fii fericit? Eu nu-mi amintesc să fi zâmbit când am aruncat gunoiul...